SITUL ROSPA0149 DEPRESIUNEA BOZOVICI
Acvila tipatoare este o specie caracteristica zonelor impadurite situate in apropierea teritoriilor deschise cum sunt pajistile, terenurile agricole si pasunile umede. Lungimea corpului este de 55 – 65 cm si greutatea medie cuprinsa intre 1.400 – 1.800 g. Anvergura aripilor este cuprinsa intre 143 – 168 cm. Are o marime medie, un penaj intunecat, aripile largi si ciocul mic. Adultii au infatisare similara si ajung la acest penaj in 3-4 ani. Se hraneste cu mamifere mici, pasari, broaste, serpi, soparle si insecte.
Caprimulgul este caracteristic zonelor deschise, aride reprezentate de rarişti ale pădurilor de conifere sau de amestec şi în păşuni. Lungimea corpului este de 25-30 cm şi are o greutate de 50-100 g. Aripile sunt lungi, cu o anvergură de circa 53-61 cm, iar silueta este asemănătoare vânturelului roşu ( Falco tinnunculus ). Adulţii au înfăţişare similară. Penajul gri-maron aminteşte de cel al capîntorsurii ( Jyns torquilla ) şi asigură un camuflaj excelent în timpul zilei, când se odihneşte pe crengile copacilor creând impresia unui ciot sau a unei aşchii mari din scoarţa copacului. Se hrăneşte cu insecte ce zboară la crepuscul sau noaptea, pe care le prinde în zbor. Longevitatea maximă cunoscută în sălbăticie este de 11 ani, dar trăieşte în medie patru ani.
Șerparul european (Circaetus gallicus) este o pasăre răpitoare care vânează în special șerpi și alte reptile, aparține subfamiliei Circaetinae, care înglobează șerparul și vulturul african. Este foarte răspândit în Europa, petrece iarna în Africa subsahariană. În India este prezent tot timpul anului. Cuibareste in arbori , iar in tinuturi montane si in stanci.Hrana preferata o constituie serpii, chiar si cei veninosi.Picioarele ii sunt acoperite cu un invelis cornos gros, fiind adaptate astfel la atacul serpilor veninosi.In timpul rece migreaza in locurile de iernat.
Eretele de stuf este o specie caracteristică zonelor umede în care abundă stuful. Lungimea corpului este de 43-55 cm şi greutatea de 500-700 g, femelele fiind mai mari. Anvergura aripilor este cuprinsă între 115-140 cm, fiind cel mai mare dintre ereţi. Masculul are vârful aripilor negre, aripile şi coada gri-argintii, iar abdomenul ruginiu. Femela este maro-ciocolatiu închis, cu capul şi gâtul albe-gălbui. Se hrăneşte cu păsări şi ouă, pui de iepure, rozătoare mici, broaşte, insecte mai mari şi uneori peşti.
Este o specie cuibaritoare in partea nordica si vestica a continentului european. Maturitatea sexuala este atinsa la 2 – 3 ani si poate trai pana la 16 ani. Ritualul nuptial este efectuat de mascul si este un adevarat dans pe cer, spectaculos, cu inaltari rapide, spirale, rostogoliri insotite de sunete multiple. O pereche se poate mentine mai multe sezoane. Femelele sunt cele care initiaza copulatia. In mod frecvent la aceasta specie, masculul se imperecheaza cu mai multe femele. In afara perioadei de cuibarit, se aduna pentru inoptare uneori in numar mare. Inopteaza in copaci si chiar pe sol. Cand vaneaza, aluneca in zbor cu viteza redusa, la inaltime mica de pamant. Spre deosebire de alti ereti, se bazeaza mult pe sunet in detectarea prazii ascunse in vegetatie, desi se foloseste si de vaz. Ierneaza in partea centrala si estica a continentului si in Africa.
Eretele sur este o specie caracteristică zonelor deschise, stepelor uscate, terenurilor agricole din preajma râurilor, lacurilor sau mărilor. Lungimea corpului este de 39-50 cm (coada 16-18 cm) şi are o greutate medie de 265 g pentru mascul şi 345 g pentru femelă. Anvergura aripilor este cuprinsă între 96-116 cm. Este cel mai mic dintre ereţi. Spre deosebire de celelalte specii de erete, la aceasta apare atât la mascul cât şi la femelă câte o dungă neagră pe ambele părţi ale aripii. Masculul, spre deosebire de celelalte specii de erete, are un penaj gri mai închis. Femela este maro. Se hrăneşte cu mamifere, păsări, broaşte, şopârle şi insecte.
7.Coracias garrulous
Dumbrăveanca preferă luminișurile de la liziera pădurilor ca și pășunile sau fânețele unde trăiesc de obicei un număr mare de insecte. În prezent poate fi întâlnită și în parcurile mai mari. Pasărea are cuibul în apropierea apelor unde sapă galerii în malurile din argilă, gresie sau loess. În lipsa hranei se apropie și de așezările omenești. Este o pasăre activă ziua, hrana principală a ei o constituie insectele (păduchi de plante, gândaci, libelule, lăcuste, urechelnițe), amfibii reptile mici pe care le pândesc, numai în timpul migrației consumă și vegetale (în special fructe).
Cristelul de câmp, cunoscut şi sub denumirea de cârstei de câmp, este o specie caracteristică zonelor joase cum sunt păşunile umede, dar şi culturilor agricole (cereale, rapiţă, trifoi, cartofi). În Alpi cuibăreşte până la 1400 m altitudine, în China până la 2700 m iar în Rusia până la 3000 m. Lungimea corpului este de 27-30 cm şi are o greutate medie de 165 g pentru mascul şi 145 g pentru femelă. Anvergura aripilor este cuprinsă între 42-53 cm. Adulţii au înfăţişare similară. Penajul este maroniu cu ruginiu pe aripi. Se hrăneşte cu insecte şi larvele acestora, viermi, seminţe, plante şi mugurii acestora.
Ciocănitoarea de stejar este larg răspândită în pădurile de foioase, în special cele de stejar şi carpen cu arbori ajunşi la maturitate. Preferă arbori de peste 100 de ani deşi proporţia acestora este mică oriunde în Europa. Lungimea corpului este de 19,5-22 cm şi are o greutate de 50-85 g. Anvergura aripilor este de circa 33-34 cm. Este cu 15% mai mică decât ciocănitoarea pestriţă mare şi cu 40% mai mare decât ciocănitoarea pestriţă mică. Similar rudelor sale, penajul este alcătuit dintr-o combinaţie atractivă de alb, negru şi roşu. Comparativ cu rudele sale are cel mai puţin negru pe faţă. Se hrăneşte în special cu insecte şi larvele acestora din scoarţa arborilor, însă vara consumă şi seminţe şi fructe. Longevitatea cunoscută este de opt ani.
Ciocanitoarea de gradini este caracteristica zonelor deschise cum sunt livezile, parcurile si gradinile. Este prezenta si in paduri de foioase si conifere, acolo unde trunchiurile copacilor depasesc 25 cm. Lungimea corpului este de 23 – 25 cm si o greutate de 66 – 79 g. Anvergura aripilor este de circa 34 – 39 cm. Este usor de confundat cu ciocanitoarea pestrita mare, de care se deosebeste prin absenta dungii negre de pe laturile gatului pana la ceafa. Penajul celor doua sexe este asemanator, fiind o combinatie de alb, negru si rosu. La mascul se observa si o pata rosie in partea din spate a crestetului capului. Se hraneste cu insecte, fructe si seminte fiind considerata una dintre ciocanitorile omnivore. Dintre toate speciile de ciocanitori, este specia ce se hraneste cel mai mult cu fructe si seminte. Longevitatea cunoscuta este de 10,9 ani in salbaticie.
Presura de grădină este caracteristică zonelor deschise uscate cu vegetaţie puţină şi pâlcuri de copaci sau tufe. Apare până la o altitudine de 2000 m în spaţiul mediteranean. Ca mărime este similară ciocârliei de câmp, cu o lungime a corpului de 15-16,5 cm şi o greutate de 18-30 g. Anvergura aripilor este de 23-29 cm. Se distinge de alte presuri prin penajul galben al gâtului şi abdomenul cărămiziu. Ciocul şi picioarele sunt roz. De aproape se poate observa cercul alb-gălbui din jurul ochiului. Ciocul este conic şi robust pentru a sparge învelişul seminţelor cu care se hrăneşte. O parte a hranei este formată şi din nevertebratele pe care le prinde pe sol.
Muscarul gulerat este caracteristic pădurilor de foioase, parcurilor şi grădinilor. Are lungimea corpului de 12-13,5 cm, cu o greutate de circa 12,7 g. Anvergura aripilor este de 22 cm. Penajul masculului este alb cu negru şi se diferenţiază de muscarul negru prin gulerul alb proeminent din jurul gâtului. Femela este maronie pe spate, cu pete albe pe aripi şi abdomenul alb. Au ochii închişi la culoare, iar ciocul şi picioarele sunt negre. Se hrăneşte cu insecte şi cu fructe de pădure.
Sfrânciocul roşiatic este caracteristic zonelor agricole deschise, de păşune, cu multe tufişuri şi mărăcinişuri. Are lungimea corpului de 16-18 cm, cu o greutate de 25-36,5 g. Anvergura aripilor este de 26-31 cm. Penajul celor două sexe este diferenţiat. Masculul are capul gri şi spatele maroniu iar femela este maronie. Se hrăneşte cu insecte, mamifere şi păsărele mici, şopârle şi broaşte.
Sfrânciocul cu frunte neagră este caracteristic zonelor agricole deschise cu tufişuri şi copaci izolaţi. Are lungimea corpului de 19-21 cm, cu o greutate de 40-60 g. Anvergura aripilor este de 32-35 cm. Penajul celor două sexe este similar. Dimensiunile mai mici, fruntea neagră şi coada proporţional mai mică îl deosebesc de sfrânciocul mare. Penajul este gri pe cap şi spate, aripile sunt negre, iar pieptul şi abdomenul au o nuanţă uşoară de roz. Se hrăneşte în special cu insecte şi mai rar cu melci, pui ai păsărelelor şi şoareci.
Ciocarlia de padure este caracteristica zonelor deschise din padurile de foioase sau conifere, cu vegetatie ierboasa abundenta. Este mai mica si mai zvelta decat ciocarlia de camp. Lungimea corpului este de 13,5 – 15 cm, cu o greutate de 23 – 35 g. Penajul este maroniu si se distinge de celelalte ciocarlii prin benzile albe de deasupra ochilor ce se unesc pe crestet. Penajul este similar la ambele sexe. Se hraneste cu insecte si seminte.
Viesparul, cunoscut si sub denumirea de Sorecarul viespilor, este o specie caracteristica padurilor de foioase cu poieni. Lungimea corpului este de 52 – 59 cm, si o greutate medie de 750 g pentru mascul si 910 g pentru femela. Anvergura aripilor este cuprinsa intre 113 – 135 cm. Lungimea corpului este putin mai mare decat a sorecarului comun (Buteo buteo) si poate fi usor confundat cu acesta, mai ales de la distanta. Sexele pot fi diferentiate dupa penaj, ceea ce este o situatie neobisnuita pentru pasarile mari de prada. Masculul are capul gri – albastrui, iar femela maro. In general, femela este mai inchisa la culoare decat masculul. Se hraneste cu larve si adulti de insecte, in special viespi si albine, dar si cu rozatoare, pasari, soparle si serpi.
Ghionoia sura este caracteristica zonelor impadurite cu foioase si de amestec cu inaltimi de pana la 600 m altitudine si in padurile din preajma raurilor si a lacurilor. De marime medie, este cu circa 20 % mai mica decat ghionoaia verde. Lungimea corpului este de 27 – 30 cm si o greutate de 110 – 140 g. Anvergura aripilor este de circa 38 – 40 cm. Adultii au o infatisare apropiata, insa masculul are ca semn distinctiv o pata rosie pe frunte. Penajul este verde masliniu, iar capul gri – verde deschis. Se hraneste cu furnici si larvele acestora de sub scoarta copacilor. Uneori culege furnici si alte insecte si de pe sol. Longevitatea cunoscuta este de 5 ani si 5 luni.
Silvia porumbaca este caracteristica zonelor deschise cu tufarisuri si copaci izolati, avand preferinte similare cu sfranciocul rosiatic. Este cea mai mare dintre speciile de silvii si are lungimea corpului de 15,5 – 17 cm. Greutatea variaza intre 22 – 36 g, masculul fiind cu putin mai mic decat femela. Anvergura aripilor este de 23 – 27 cm. Caracteristice sunt irisul galben, coada lunga, iar in cazul masculului – pieptul dungat ca la ulii. Penajul este asemanator, cu nuante mai puternice de gri la mascul. Se hraneste cu insecte si fructe in toamna.
SITUL ROSCI0375 Raul Nera intre Bozovici și Moceriși
Vidră, Lutră, Câine de râu.
Aparține familiei Mustelidae, ordinul Carnivora și poate fi întâlnită în Europa, Asia (cu excepția insulelor din sud-est) și nordul extrem al Africii.
Trupul său este adaptat legilor hidrodinamicii, la fel și coada, groasă la bază ce se subțiază spre vârf, utilizată la înaintat și cârmit. Degetele sunt unite de o membrană interdigitală, ajutând foarte mult la înot și propulsat. Capul mic cu o formă hidrodinamică face mult mai facilă înaintarea pe sub apă. Greutatea unui mascul este în general de 6-8 kg pe când femela cântarește aproximativ 4-5 kg. Acest mustelid poate ajunge la dimensiuni de până la 1 metru și jumătate lungime și la o greutate de 15 kilograme. Urechile mici sunt adaptate vieții acvatice, fiind prevăzute cu două pliuri ce le acoperă atunci când vidra pătrunde în apă sau că ochii sunt adaptați, putând vedea în apă. Blana are o culoare generală de castaniu închis, mai deschisă ca nuanță pe pântec și ceva mai surie pe partea din față a capului, iarna blana este mai deasă și mai lucioasă.
Liliacul cu urechi late Specie de talie medie, cu cele mai mari urechi din genul Myotis din România. Specie caracteristică pădurilor mature de foioase, cu mulţi arbori bătrâni, preferă să vâneze artropode, şi insecte incapabile de zbor. Poate fi prezent şi în păduri mixte sau de conifere. Coloniile de naştere, alcătuite din 10-30 de femele sunt localizate în scorburi. Hibernează în diferite tipuri de adăposturi subterane şi în scorburi. În România specia a fost semnalată în diferite regiuni ale ţării, însă datele referitoare la distribuţia speciei sunt destul de puţine.
Liliacul comun mic – corpul are lungimea de 67-79 mm, craniul 22-24 mm, antebraţul de 56-68 mm, anvergura 340-355 mm, are urechi mai lungi de 26 mm; greutatea este de 30-33 g. Este uşor de deosebit de celelalte specii după mărime, fiind însă confundat cu liliacul comun, însă aceasta are urechile mai scurte de 26 mm.
Faţă de alţi lilieci are talia mare, urechile late, ovale, de aceiaşi lungime cu capul. Tragusul este lung, drept şi ascuţit. Patagiul se inseră pe metatarsiene aproape de baza degetelor, iar pintenul ajunge până la mijlocul uropatagiului; ultima vertebră codală este rudimentară şi liberă. Urechile şi patagiul sunt sur-cafeniu deschis, translucide. Spatele este cafeniu-fumuriu deschis, pătat cu roşu argintiu; abdomenul este cenuşiu sau alburiu cu slabe nuanţe gălbui. Firul de păr este negru-cafeniu, cu vârful mai deschis.
Cea mai mare specie din genul Myotis din Europa, cu bot lat şi urechi relativ mari. Vânează gândaci, miriapode şi păianjeni, capturând o parte importantă din pradă direct de pe sol. Coloniile de naştere alcătuite uneori din câteva mii de exemplare pot fi găsite în turnuri de biserici, poduri spaţioase sau în peşteri. Hibernează în adăposturi subterane. Poate parcurge distanţe de peste 10 km de la adăposturi până la habitatele de hrănire. În România este o specie răspândită şi comună, prezentă în toate regiunile ţării. Probabil ţara noastră găzduieşte una dintre cele mai semnificative populaţii la nivel european.
Specie de talie mare, este totodată cea mai mare specie din genul Rhinolophus din Europa. În timpul repausului sau hibernării indivizii se învelesc în aripi. Pe timpul iernii, în perioada de hibernare, indivizii se adăpostesc predominant în adăposturi subterane (peşteri, mine părăsite), dar în perioada de vară se pot întâlni şi în clădiri, unde formează colonii de naştere. Sunt cunoscute colonii cu peste 1.000 de exemplare. În România este o specie răspândită şi relativ comună, în special în Carpatii Meridionali şi Occidentali, cu câteva înregistrări în Carpaţii Orientali şi în Dobrogea.
Liliacul mic cu potcoavă -Cea mai mică specie din genul Rhinolophus din România, vânează insecte, fluturi de noapte şi păianjeni. În timpul repausului sau hibernării indivizii se învelesc în aripi. Pentru hibernare, specia foloseşte exclusiv adăposturi subterane, peşteri şi mine părăsite, unde se poate observa în hibernare izolată, fără formarea coloniilor. În perioada de naştere, se poate observa predominant în clădiri, formând colonii mici, de câteva zeci de femele. În România este prezent în toată ţara.
Broască de talie mică (3-5 cm) și corp turtit dorso-ventral, cu pielea rugoasă, pupilă în formă de inimă și spatele gri-maroniu sau vernil. Abdomenul este galben deschis cu pete negre de dimensiuni variabile.
Buhaii de baltă cu burta galbenă populează habitate forestiere din zonă de deal și de munte, unde pot fi ușor de observat în bălțile temporare. Se poate încrucișa cu specia înrudită Bombina bombina acolo unde arelale de răspândire se suprapun.
Tritonii cu creastă sunt relativ mari, cu dimensiuni cuprinse între 14 și 18 cm, negrii sau maroniu închis pe spate, iar ventral general galben cu pete negre. Creasta este prezentă doar la masculi.
Populează în principal pădurile de foiase și apele stătătoare mari adiacente. Se poate încrucișa cu specia înrudită Triturus dobrogicus acolo unde arelale de răspandire se suprapun.
Se găsește în majoritatea regiunilor țării, cu excepția Dobrogei, Văii Dunării si Bărăganului.
În România populația este de câteva zeci de mii de exemplare.
Este o specie vulnerabilă, afectată de distrugerea, fragmentarea și degradarea habitatelor prin captări și desecări.
Mreana vânătă sau moioaga (Barbus meridionalis) este un ciprinid de talie mică-medie (15-28 cm, rar 30 –35 cm), cu corp fusiform, puţin comprimat lateral, acoperit cu solzi cicloizi mici, inegali ca mărime. Masa corporală este de 250 –450 g, iar în mod excepţional poate ajunge la o masă de 500 –700 g. Gura are o poziţie ventrală (gură inferioară), semilunară, fiind mărginită de buze mult mai cărnoase şi mai dezvoltate decât la specia Barbus barbus (mreana). În jurul gurii sunt prezente patru prelungiri tegumentare numite mustăţi, o pereche mai scurtă dispusă pe maxilă (mustăţi anterioare) şi o pereche mai lungă dispusă la comisurile gurii (mustăţi posterioare). Ultima radie simplă din înotătoarea dorsală este subţire, flexibilă şi fără zimţi, iar înotătoarele ventrale se inseră în urma inserţiei înotătoarei dorsale, acestea fiind aspecte care o deosebesc de specia Barbus barbus (mreana). Culoarea de fond pe partea dorsală este brun –ruginie, pe fondul căreia sunt prezente/vizibile numeroase marmoraţii (pete) închise la culoare, marmoraţii care uneori se contopesc între ele.
De asemenea, marmoraţii evidente se regăsesc pe flancuri, pe înotătoarea dorsală şi caudală. Flancurile sunt galben –ruginii, iar prelungirile tegumentare (mustăţile), înotătoarele pectorale, ventrale, respectiv înotătoarea anală sunt de culoarea lămâii (galbene), restul înotătoarelor au culoare asemănătoare corpului; partea ventrală a corpului este alb –argintie.
Fâsa mare este un gen de pești dulcicoli, bentonici de talie mică din familia cobitidele (Cobitidae), din apele stătătoare sau lent curgătoare din Europa și Asia.
Au corpul alungit, comprimat lateral sau aproximativ cilindric, acoperit cu solzi foarte mici, imbricați sau neimbricați. Capul, de asemenea puternic comprimat, este golaș (lipsit de solzi). Sub ochi, pe osul prefrontal (etmoidul lateral) se află un țep bifid ascuțit suborbital, mobil, uneori ascuns sub piele. Gura inferioară (subterminală), mică, este înconjurată de buze cărnoase și înzestrată cu 6 mustăți, dintre care patru pe maxila superioară, iar două în colțurile gurii. Înotătoarele au marginea rotunjită. Gura (fălcile și palatul cavității bucale) este lipsita de dinți. Dinții faringieni sunt mici, și așezați într-un singur rând. Coloritul corpului este cenușiu deschis, cu pete închise. Vezica înotătoare este inclusă într-o capsulă osoasă, ca și la restul cobitidelor. Au valoare economică mică. Se folosesc ca nadă și ca hrană naturală pentru peștii cu valoare economică.